Asertivitate (assertiveness)

Pentru programare la psihoterapie, sunați sau trimiteți SMS la +49 151 590 137 49, psihoterapeut Cristina Anghel.

Poate că ați mai auzit de acest termen, asertivitate, și v-ați întrebat ce înseamnă. Este un termen care se folosește deseori în legătură cu modul de a comunica (comunicare asertivă), dar nu numai.

Asertivitatea presupune o exprimare adecvată a ideilor, sentimentelor și limitelor în timp ce respectă drepturile altora, menținând o atitudine pozitivă în interlocutor și luând în considerare posibilele consecințe ale exprimării. Aceasta include atât exprimări pozitive, cât și exprimări negative și încearcă să atingă obiective personale și / sau obiectivele instrumentale.

Există un consens general referitor la două categorii generale de asertivitate. Asertivitatea pozitivă include recunoașterea deficiențelor personale, oferind și primind complimente, inițierea și menținerea interacțiunilor și exprimarea pozitivă a sentimentelor. Asertivitatea negativă include exprimarea opiniilor nepopulare sau diferite, solicitarea schimbărilor de comportament și refuzarea cererilor nerezonabile. Afirmațiile negative au devenit cunoscute drept clase de conflicte și sunt cel mai des studiate.

Din punct de vedere istoric, asertivitatea a fost încadrată ca fiind vitală pentru bunăstarea personală și relațională. Studiul sistematic al asertivității a început la sfârșitul anilor ’40 și începutul anilor 1950, când psihologii au emis teoria conform căreia unele tulburări mentale ar putea fi cauzate de non-asertivitate (nonassertiveness) și rezistență sau incapacitatea de a exprima deschis ideile și sentimentele.

Prin urmare, non-asertivitatea a fost asociată cu anxietatea și timiditatea. Persoanele care înregistrau un scor mai scăzut pe scala asertivității în general erau mai îngrijorate și mai liniștite; indivizii care au înregistrat un scor înalt de asertivitate erau mai vorbărețe, exacte și observați de ceilalți. Așadar, antrenamentul timpuriu al asertivității încuraja pacienții să vorbească mai mult în efortul de a-și spori încrederea în sine și auto-exprimarea.

Cu toate acestea, asertivitatea se referă de asemenea la competențe sociale. Wolpe a avertizat că antrenamentul asertivității pentru lipsa de răbdarea este justificat doar atunci când non-asertivitatea este maladaptativă. Mai târziu, Lazarus a subliniat că exprimarea deschisă a oricărei idei sau sentimente în orice situație este, de asemenea, maladaptivă și potențial agresivă. Cercetarea și practica sa au inclus instruirea pacienților agresivi în a folosi asertivitatea.

În anii 1960 și 1970, mișcările din Statele Unite pentru drepturile individuale au început să facă legătura între exprimarea asertivă pentru apărarea drepturilor individuale. Antrenamentul asertivității a ieșit din cabinetul psihoterapeutului în mainstream (în rîndul populației). În același timp, Norton și Warnick au definit cu succes asertivitatea ca un construct comunicațional, astfel încât cercetarea asertivității a trecut dincolo de disciplina psihologiei, în domeniul comunicării. Această schimbare de focus a modificat de asemenea intenția antrenamentului de asertivitate. Dacă inițial obiectivul antrenamentului asertivității consta în încrederea și acceptarea de sine, acum cercetarea urmărea asertivitatea ca mijloc de atingere a obiectivelor instrumentale.

După o revizuire amănunțită a literaturii, Rakos a identificat trei obligații premergătoare, distingând indivizii asertivi:

(a) determinarea drepturilor tuturor participanților,
(b) dezvoltarea răspunsurilor care conving, dar nu emit judecăți de valoare sau evaluări ale valorii de sine a celuilalt și
(c) luarea în considerare a posibilelor consecințe negative de afirmare.

El a identificat, de asemenea, atitudini asertive:

(a) deschiderea în relații personale strânse;
(b) disponibilitatea de a oferi opinii, întrebări și de a se confrunta cu situații stresante fără teamă;
(c) disponibilitatea de a fi contestat prin luarea de poziție pentru sine în relații personale strânse; și
(d) disponibilitatea de a da răspunsuri neutre, dar definitive în situații impersonale.

Lazarus a descris trăsăturile de personalitate asertive ca: abilitatea de a vorbi deschis, de a spune nu și de a stabili contactul cu ceilalți prin interacțiune socială. În plus, el a motivat lipsa de sensibilitate și agresivitatea ca fiind produse ale unor raționamente cognitive și unor concluzii eronate, deci antrenamentul asertivității a încorporat diferite tehnici de verificare a percepției.

Diferențele regionale au deasemenea un impact asupra asertivității. Sigler et al. au sugerat că asertivitatea se învață și este modelată de mediu.
Alte cercetări indică faptul că situația și așteptările sunt de asemenea relevante în cadrul stabilirii exprimării adecvate. Pfafman and McEwan au descoperit că femeile își modificau în mod strategic felul în care se comportau asertiv la muncă în funcție de obiectivele lor, de situație și de relația dintre persoanele implicate. Deoarece asertivitatea depinde de context și cultură, ar trebui să fim atenți atunci când presupunem că non-asertivitatea ar fi non-adaptativă. În schimb, în anumite contexte, non-asertivitatea poate reprezenta dovada competenței sociale.

Comportamentele asertive includ:

• formularea cerințelor,
• refuzul cererilor neplăcute sau nerezonabile,
• exprimarea drepturilor personale, a sentimentelor pozitive și negative ori a ideilor pozitive și negative și
• inițierea, menținerea sau încetarea unei conversații.

Exprimarea asertivității

Exprimarea și elaborarea sunt mai potrivite pentru normele culturale, sociale și relaționale decât afirmațiile standard. Elaborările pot include o scurtă explicație, recunoașterea situației celuilalt, compromisuri sau alternative, laudă sau scuze.

Acest tip de asertivitate este în general considerat ca fiind eficient și mai adecvat din punct de vedere social decât afirmația standard. Asertivitatea empatică acordă o atenție deosebită sănătății relațiilor. Afirmațiile empatice includ o explicație succintă și onestă, recunoașterea și exprimarea drepturilor celorlalți, laudele sau comentariile pozitive, scuzele pentru neplăceri sau dezamăgire și încercarea de a realiza un compromis reciproc acceptabil. Afirmația empatică este întotdeauna necesară pentru durabilitatea relațiilor, ea este întotdeauna preferată și recomandată de către practicieni.

Din perspectiva comunicării, asertivitatea ar trebui să fie efectuată cu politețe. Politețea este un subset social și contextual de adecvare determinat de interacțiunea dintre identitate, context și relație. Permite oamenilor să facă cereri care sunt mai puțin dureroase pentru celălalt sau să exprime idei negative în timp ce mențin o relație pozitivă. Deoarece asertivitatea poate invadează drepturile celorlalți de a-și atinge propriile scopuri, ea poate reprezenta o amenințare fățișă, definită ca o provocare pentru imaginea aleasă. Chiar și amenințările minore (cum ar fi solicitarea unui fișier) pot amenința imaginea aleasă de celălalt sau pot deteriora relația. Strategiile de adresare politicoasă atenuează aceste amenințări. Amenințările negative sunt comportamente care împiedică acțiunile destinatarului sau fac astfel încât receptorul mesajului să se simtă obligat.

Strategiile negative de politețe atenuează amenințarea prin utilizarea indirectă a declarațiilor, întrebărilor care pun etichete (scurte întrebări la sfârșitul declarațiilor) sau acoperiri (calificări ale cuvintelor). Amenințările pozitive reprezintă provocări pentru stima de sine, abilitatea de a fi plăcut, admirat sau văzut pozitiv. Strategiile pozitive de politețe includ acordarea de atenție relației și exprimarea interesului și preocupării pentru celălalt. Asertivitatea calificată include politețea.

Traducere din articolul: “Assertiveness – Tessa Pfafman, Humanities and Communication Division, Lake Land College, Mattoon, IL, USA”

Pentru programare la psihoterapie, sunați sau trimiteți SMS la +49 151 590 137 49, psihoterapeut Cristina Anghel.

Learn More